„Corul orbilor” de Constantin Olteanu

un roman poetic al rătăcirii și al sacrului degradat

Abstract

Articolul prezintă romanul „Corul orbilor” de Constantin Olteanu ca pe o proză poetică densă, cu o structură realist-mitică și memorie arhaică activă. Romanul nu este o proză „narativă” în sens clasic, ci „o proză a respirației, a revenirilor și a reluărilor obsesive”, în care sensul se construiește prin acumulare și reluare, nu prin progres epic linear. Spațiul „Obezianik” este descris ca un microcosmos social și spiritual, în care sacrul supraviețuiește într-o formă fragilă și ambiguă. Articolul evidențiază tonalitatea introspectivă și poetică, în care „realitatea se îmbină cu visul”, iar personajele se află într-o căutare interioară continuă. Tema centrală este rătăcirea și căutarea sensului într-un context existențial precar, marcat de confuzie și pierderea reperelor.