CHIŞINĂU, UN ORAŞ AL BIBLIOTECILOR

Abstract

          Am răsfoit recent nişte ghiduri ale Chişinăului, cum s-ar spune, „de ieri şi de astăzi”. Mai concret, vreo cinci ghiduri editate în anii de ocupaţie sovietică şi tot atîtea – în ultimele două decenii. Căutam să văd ce evidenţiau autorii acestor lucrări ca reprezentativ, emblematic pentru Chişinău, căruia, pe parcursul a vreo două sute de ani de existenţă ca centru de provincie, apoi de republică, iar acum – şi de stat independent – i s-au atribuit cele mai surprinzătoare epitete şi calificative: de la „oraş blestemat” pînă la „paradis scufundat în verdeaţă”. E de precizat că ghidurile Chişinăului în perioada numită „sovietică” erau elaborate, aproape că fără excepţie, de către alogeni, iar aceştia nu aveau nicio treabă cu vreun aspect, element, fapt, amănunt ce ar fi arătat apartenenţa naţională a oraşului. Şi nu e de mirare că „brandul” Chişinăului, pe atunci, îl formau fabrici şi uzine despre care azi nu se mai ştie, muzee ce nu mai există, monumente ce au dispărut – dacă încă nu şi de pe faţa oraşului, apoi cu certitudine din sfera de interese ale orăşenilor şi vizitatorilor capitalei noastre. Ghidurile mai noi, de după 1990-1991, sînt scrise de autori autohtoni; şi fotografiile sînt executate de maeştri cu nume româneşti, de unde şi fireasca tendinţă de a plasa în prim-plan obiective istorice şi culturale cu certă valoare naţională: teatre, muzee, instituţii de învăţămînt superior; nu trec autorii nici pe lîngă piaţa agricolă unde îşi aduc roadele muncii ţăranii basarabeni. Mai nou, apar în aceste cărţi de vizită ale capitalei şi bisericile, dar alături de siluetele lor arhaice se strecoară şi siluetele unor bănci hiper-moderne, plus restaurante, baruri, cazinouri...